Conjugarea verbului "a afla"

Vezi Conjugarea pentru toți.

eu aflu
tu afli
el află
noi aflăm
voi aflați
ei află

Conjugarea pentru toți

Câteva reguli de bun-simț pentru a înțelege cum să conjugi o dată pentru totdeauna:

1. Dacă în decursul conjugării un verb rămâne neafectat de schimbarea persoanei, atunci verbul este la un mod neflexionar (”eu să fi fost” și “tu să fi fost” — neflexionar; dar: “eu să fiu”, “tu să fii” — flexionar, cu rădăcina “fi”).
2. Aproape niciun verb nu se termină cu doi de i la vreun mod neflexionar (nu există “a fii”, “a privii”, “a prostii”). Există, bineînțeles, excepții (verbul a prii, ca în îmi priește vacanța). Dar important e că verbele pe care le utilizezi zi de zi nu sunt pe lista de excepții.
3. Modurile flexionare se formează adăugând o terminație la rădăcină; rădăcina poate fi dedusă conjugând verbul la două persoane diferite și identificând prefixul comun (”eu aflu”, “el află”, și prin urmare rădăcina e “afl”).
4. Nu există terminația “ii” (deci, dacă rădăcina e “afl”, nu poți scrie “tu aflii”).

Regulile 1 și 2 ne dau o verificare simplă a conjugării verbelor: dacă verbul nu își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei, atunci nu se termină cu doi i.

Regulile 3 și 4 ne spun că verbele care își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei nu pot primi doi de i decât dacă rădăcina se termină în i și terminația e și ea i. Prin urmare, “tu afli”, nu “tu aflii”.

Excepții (din fericire, excepțiile nu afectează verbele cu probleme… cred):

• Regula a treia nu funcționează întotdeauna. Spre exemplu, verbul “a lua” la timpul imperfect produce “luam”, “luai”, “lua”; “luam”, “luați”, “luară”; rădăcina e “lu”, iar terminațiile “am”, “ai”, “a”; “am”, “ați”, “ară”. Idem “a lucra”, “a pleca” etc.
• Uneori rădăcina își modifică forma; în general, modificarea e dictată de ușurința în exprimare: eu iau, tu iei.
• Uneori rădăcina rămâne fără terminație: eu iau, el ia.

Și ca să ne înțelegem cu toții:

• Verbele au moduri (infinitiv, participiu și așa mai departe), adică forme.
• În conjugare, persoana se referă la relația subiectul verbului cu vorbitorul (trei persoane posibile la singular și trei la pluarl).
• Conjugarea se referă la adaptarea verbului la diferitele persoane.
• Unele moduri își schimbă forma în decursul conjugării. Din fericire, își schimbă forma prin adăugarea unor terminații bine stabilite la o rădăcină fixă ce depinde de verb. Aceste moduri se numesc flexionare pentru că provoacă flexiunea verbului (în latină, inflexio înseamnă îndoire).

Sper că regulile de mai sus, odată internalizate, te ajută să-l conjugi singur pe “a copia” (eu copiez), pe “a afla” (tu afli, tu să afli), pe “a privi” (eu privii - perfect simplu) și pe multe altele.

Atenție la virgule

Noi reguli gramaticale pentru toți:

Reguli ce țin de subiect și predicat:

• Între subiect și predicat nu se pune virgulă.
• Între subiectul urmat de un atribut și predicat nu se pune virgulă.
• O subordonată atributivă are rol de atribut.

Prin urmare:

• Cartea e minunată.
• Cartea lui Dostoievski e minunată. (atribut, cazul genitiv)
• Cartea pe care am citit-o e minunată. (subordonată atributivă)
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o, e minunată. (Doamne Iisuse Cristoase!)
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o ieri pe drumul spre casă, e minunată.

Reguli referitoare la expresiile-paranteză (termen împrumutat cu nerușinare din engleză; vezi The Elements of Style):

• Expresiile-paranteză sunt părți de propoziție interpuse între componente ale frazei și separate de acestea din urmă prin virgule. O propoziție corectă își păstrează corectitudinea sintactică (dar nu neapărat și sensul sau utilitatea) chiar cu excluderea oricaror expresii-paranteză.
• Expresiile-paranteză se separă de restul frazei prin virgule de ambele părți. Bineînțeles că o virgulă ajunge în cazul construcțiilor plasate la începutul sau la sfârșitul frazei.
• Virgulele sunt opționale dacă expresia interpusă nu se vrea evidențiată; în asemenea cazuri, ambele virgule se exclud, nu doar una.

Așadar:

• Cartea pe care am citit-o ieri, în timp ce mă întorceam acasă, e minunată.
• Cartea pe care am citit-o ieri în timp ce mă întorceam acasă e minunată.
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o ieri în timp ce mă întorceam acasă, e minunată.
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o ieri, în timp ce mă întorceam acasă e minunată.

Exemple:

(Sursa: Forum Bravonet.ro)

gresit: Ceea ce vreau sa spun este ca,tot ce imi place mie,nu are valoare pentru tine.
gresit: Ceea ce vreau sa spun este ca ,tot ce imi place mie ,nu are valoare pentru tine.
gresit: Ceea ce vreau sa spun este ca , tot ce imi place mie , nu are valoare pentru tine.
corect: Ceea ce vreau sa spun este ca, tot ce imi place mie, nu are valoare pentru tine.

Subordonata introdusă prin “că” nu se separă prin virgulă de conjuncția “că”. Aici autorul confundă subordonata cu o expresie-paranteză. Problema e că, dacă “tot ce îmi place mie” ar fi o expresie-paranteză, atunci “că” ar rămâne fără continuare odată expresia-paranteză exclusă. Ba mai mult, subiectul “tot ce îmi place mie” nu se separă prin virgulă de predicat “nu are valoare”.

Și-atunci corectez eu corectura: Ceea ce vreau să spun este că tot ce îmi place mie nu are valoare pentru tine.

(Sursa: blogul lui Marius - sursa mea principală de noutăți despre Cluj)

Explicatia pe care am gasit-o, a fost ca s-au adunat mai multe momente care au generat un zambet interior.

Văd des greșeala asta și înțeleg ce o provoacă: pare nenatural să lași două verbe apropiate astfel, sau, în exemplul “cartea citită în drumul spre casă, e minunată”, expresia “casă e minunată” sare în ochi. Problema e imaginară; structura frazei dictează evitarea virgulei.

De asemenea, uneori simțim nevoia să “înmuiem” o frază prea lungă cu o virgulă-două, nu rareori urmînd intonația; pe fraza în discuție o poate simplifica o exprimare mai concisă: “Explicația? S-au adunat mai multe momente ce-au generat un zâmbet interior”.

Corect: Explicația pe care am găsit-o a fost că s-au adunat mai multe momente care au generat un zâmbet interior.

(Sursa: saitul meu - e o perlă inventată, evident; indic doar o situație unde altcineva ar fi greșit)

Ei bine, regula învățată în școala generală în urma unei lucrări de control fulger dată de aceeași profesoară de română despre care v-am spus într-un articol precedent, e simplă și se bazează pe similaritatea dintre verbele a crea și a lucra.

Virgula de după “precedent” nu-și are rostul, decât dublată de o virgulă înainte de “învățată”. Atenție, prezența virgulelor evidențiază expresia-paranteză și, dacă nu mă-nșel (cred că mă-nșel), îi schimbă și rolul ca parte de propoziție. Eu am delimitat sintagma și mai mult, folosind liniuța despărțitoare; vezi articolul original.

Am un “problem”

Am observat că româna e singura limbă romanică care-i dă lui “problemă” genul feminin. Să fie influența limbilor slavice? Sper ca nu-i maghiara…

Cacofonia, încotro?

Deci, cacofonia în vizor. Am spus deja că prefer cacofonia încercărilor puerile de a o evita. Dar cât de serioasă e cacofonia asta, și cât de culți și atenți suntem să ne ferim atât de ea?

Autorul lui dexonline.ro ia o poziție cel puțin exotică în privința EI, a cacofoniei, propunând să ne dezicem de noțiunea de cacofonie, el remarcă două motive principale. Unul, că EA e o noțiune artificială, produsă în școală și nenecesară; al doilea, că nici o altă limbă nu are pretenții de a recunoaște cacofonia și de a cere vorbitorilor să o evite.

Bineînțeles că sus-numitul se înșală. Cu siguranță că ați auzit de Enesco, numele franțuzit al lui Enescu. Păi și așadar aflarăm imediat că franceza e cel puțin la fel de pretențioasă și artificială. Sau:

• Twas brillig, and the slithy toves / Did gyre and gimble in the wabe; / All mimsy were the borogoves, / And the mome raths outgrabe. (Jabberwocky by Lewis Carroll; în engleză)
• Non, il n’est rien que Nanine n’honore (Nanine, Voltaire; în franceză)
• Questa corriera va a Ancona (în italiană)
• și așa mai departe

Chiar de-ar fi singură limba noastră cu pretenția asta, eu aș vedea asta mai degrabă ca pe un avantaj. Uniformitatea nu e întotdeauna benefică.

Și primul argument e greu de apărat atâta timp cât teoria gramaticii universale își va păstra statutul de teorie. Păi cum adică, o să întrebi. Simplu, până una-alta, cam tot ce ține de limbă e probabil învățat, și deci unde ne oprim cu atribuirea rolului de artificial dacă începem cu cacofonia?

Propun că cacofonia (să fim serioși, aici deja vorbesc în cacofonii, deci încă o cacofonie sigur nu mai contează) continuă să existe, dar acei vorbitori de limbă română prea atenți cu ea trebuie să se relaxeze puțin în vorbire. Evită cacofonia doar dacă păstrarezi naturalețea vorbirii. Nu o evita cu prețul unei formulări pretențioase și greu de asimilat și în nici un caz nu introduce construcții ca “propun că virgulă cacofonia”. Dincolo de ocazionalele tachinări pe care poate le-ai suportat când ai produs vreuna la o bere cu colegele de la Litere, vei fi apreciat mai mult ca vorbitor care produce fraze ușor de digerat chiar cu prețul înghițirii câte unui caca, decât ca vorbitor exagerat de atent cu limba, până la a deveni pedant.

Conjugarea verbului "a plăcea"

No, dară. Mi-ai place mai mult dacă ai utiliza forma corectă, “mi-ai plăcea”. De ce? fiindcă nea place e verb de grupa a doua, cu terminația infinitivului în ea: a plăcea. Și, cum condițional-optativul se formează cu infinitivul verbului în discuție, avem, fără dubiu:

mi-ar plăcea, ți-ar plăcea, i-ar plăcea.

Iar la prezent: plăcem, nu placem; justificat tot de infinitiv.

Da, recunosc atracția lui “a face”, precum și nefireasca asemănare cu imperfectul “plăcea” ca surse de confuzie, dar deocamdată verbul se cheamă “a plăcea”, iar corectă e doar abordares ce cu drag v-am prezentat-o.

Să recapitulăm, deci:

• eu plac, tu placi, el place; noi plăcem, voi plăceți, ei plac
• mi-ar/ți-ar/i-ar/ne-ar/v-ar/le-ar placea
• să plac, să placi, să placă; să plăcem, să plăceți, să placă

No, dară.

Conjugarea verbului "a ține"

Analytics îmi raportează că am fost “întrebat” despre conjugarea lui “a ține” la indicativ prezent. Cred că probleme aici cauzează persoana a doua singular, cu nedumerirea vizavi de ții și ți.

Ca regulă generală când ai probleme cu fi/fii, ști/știi, scri/scrii, ți/ții și așa mai departe:

Dacă verbul își schimbă forma de la persoană la persoană, atunci îl primește pe i la persoana a doua, ca terminație.

În cazul de față, avem eu țin, noi ținem, deci tu ții.

La verbul “a fi”: eu să fiu, noi să fim, deci tu să fii.

Dacă verbul își păstrează forma la toate persoanele, atunci e vorba despre un infinitiv sau o altă formă fixă; în cazul acesta, nu se poate vorbi despre dublarea lui i.

Exemplu: (eu/noi/voi/ele) să fi fost/plecat/știut, deci (tu) să fi fost/plecat/știut.

Nu poți să spui eu să fi plecat și în același timp tu să fii plecat, pentru că niciun verb nu primește terminații în mod selectiv la vreo conjugare. Nici nu poți spune eu să fii plecat, că aici e vorba despre un timp care-l necesită pe a fi ca auxiliar la modul infinitiv.

Alte exercițuri:

• Eu aș fi, sau eu aș fii?
• Tu să ști, sau tu să știi?
• Tu ai ști, sau tu ai știi?
• Tu să scri, sau tu să scrii?

Gud lac!

Conjugarea verbului "a fi"

Normal că și verbul “a fi” cauzează probleme în vorbire. Aici, însă, problema nu ține de confuzia de grupă a verbului, precum la verbul “a crea”, care e de grupa I deși “se termină” în -ea, la fel ca verbele de grupa a II-a. Aici problema ține de stăpânirea deficitară a regulilor formării modurilor verbale. O problemă similară se remarcă și la verbe cu infinitivul în i, gen “a ști”, “a vorbi”.

Deși unele moduri verbale se formează cu infinitivul (imperativul negativ: nu fi; condițional-optativul: aș fi), există alte moduri verbale, precum conjunctivul cu “să fii” și imperativul afirmativ, care în mod cert nu folosesc infinitivul. Modurile verbale care nu folosesc infinitivul sunt mai multe la număr, dar restul nu cauzează probleme și nu le mai enumăr.

Ca regulă generală, când ești în dubiu, sau conjugă la o altă persoană, sau conjugă un cu totul alt verb (de preferat unul cu care ești confortabil), pentru a afla mai multe informații despre regula de conjugare. Dacă persoana aleasă (sau verbul ales) apare cu inflexiune, atunci și conjugarea originală cere inflexiune. Dacă rădăcina se termină în i și terminația e i, atunci o să apară în mod necesar doi de i.

Dar să iau un exemplu: “să fi”, sau “să fii”? Infinitivul, sau forma flexionară? Ei bine, alegând persoana întâi în loc de persoana a doua, “să fiu”, observăm că nu e vorba de un infinitiv, fiindcă, după cum știm, infinitivul nu acceptă inflexiune (cu excepțiile de rigoare, și aici; imperativul negativ plural, bazat pe infinitiv, e "nu fiți"). Deci am aflat imediat că nu e vorba de un infinitiv. Același rezultat îl obținem și înlocuind verbul cu un verb pe care îl înțelegem. Să îl vrem pe “să fi” înseamnă să acceptăm implicit că conjunctivul se formează cu infinitivul şi, prin urmare, ajungem să spunem “să face”, “să merge”, “să pleca” şi aşa mai departe — și deci e clar iarăşi că nu putem utiliza infinitivul.

Vezi Conjugarea pentru toți pentru mai multe despre cum să conjugi.

Deci, conjugarea lui “a fi”:

Imperativ afirmativ
(tu) fii!
(voi) fiţi!

Imperativ negativ
(tu) nu fi!
(voi) nu fiți!

Conjunctiv
eu să (nu) fiu
tu să (nu) fii
el să (nu) fie
noi să (nu) fim
voi să (nu) fiți
ei să (nu) fie

Condițional-optativ
eu aș fi
tu ai fi
el ar fi
noi am fi
voi ați fi
ei ar fi

Și ca să te asiguri că te descurci, corectează greșelile din textele de mai jos.

Ca să fii bun, trebuie ca mai întâi să nu mai fi rău.
Vreau să fii fost la fel de atent și fără ajutorul tău.
Ai mai fi atent dacă n-aș fi în sala de clasă?
Vreau să ști că te iubesc.

Conjugarea verbului "a crea"

No bun, am activat tastatura românească la MacbookPro-ul meu ca să mă desfăt în diacritice.

Cum se conjugă verbul “a crea” la indicativ prezent? Mulți au probleme cu verbul ăsta, fiindcă nu știu regula, de altfel simplă, care stă la baza conjugării. Problemele se regăsesc nu la persoana întâi singular, precum la alte verbe, ci la toate celelalte persoane; a doua singular (creezi sau creiezi?), a treia singular și plural (crează sau creează?), întâi plural (creăm, creeăm sau creem?), a doua plural (creați, creeați sau creiați?).

Ei bine, regula—învățată în școala generală în urma unei lucrări de control fulger dată de aceeași profesoară de română despre care v-am spus într-un articol precedent—e simplă și se bazează pe similaritatea dintre verbele a crea și a lucra. Pentru a-l conjuga pe a crea, conjugă-l pe a lucra, înlocuind rădăcina lucr- cu rădăcina cre-. Acolo unde verbul a lucra cere un e in conjugare, a crea va cere doi. Iată rezultatul:

eu lucrez—creez

tu lucrezi—creezi

ellucrează—creează

noi lucrăm—creăm

voi lucrați—creați

ei lucrează—creează

În concluzie: eu creez, tu creezi, el creează, noi creăm, voi creați, ei creează. Simplu, nu?

Ca virgulă cofonie

Eu ştiu din şcoala generală că virgula adaugată în mod sintetic între două cuvinte aflate într-o vicioasă alăturare cacofonică, fie în scris, fie în vorbire, e o soluţie de evitare a cacofoniei cel mult puerilă. Nu ştiu cum am ajuns să ştiu asta. Poate o remarcă de-a doamnei Axinte (cea mai bună profesoară de limba şi literatura română), poate bunul simţ al limbii ce a permeat buretele însetat de ştiinţă, sau poate o fi fost una din calităţile mele multe şi, evident, nenumărate, la baza situaţiei cu pricina; de-o fi una, de-o fi alta, cert e că am ştiut asta în mod instinctiv.

No, asta ne duce la problema promovată cu nesaţ de ăst articol. Căci hoarde de români, inclusiv citiţi, nu vor să onoreze legea asta! Păi măi flăcăi şi fete, când scrii sau spui virgula unde nu-i e locul, nu numai că afectezi structura gramaticală a enunţului tău minunat, dar mai şi atragi atenţia asupra cacofoniei: “în caz că n-ai remarcat, n-am găsit o formulare mai bună decât una cu o cacofonie, și e ușor să remarci unde!” Dacă nu reuşeşti să-ţi găseşti cuvintele, opreşte-te şi dă-ţi timp sau mergi înainte cu cacofonia—poate n-o fi atât de evidentă—da’ las-o pe virgulă în pace şi n-o utiliza decât acolo unde i-e locu’!

Ca vs ca și

“L-am ajutat ca coleg, sau l-am ajutat ca şi coleg?”

Pe asta am recepţionat-o intr-o gramatică de-a lui Gruiţă (prof la litere in Cluj) şi am fost surprins să remarc că afectează şi persoane relativ citite. Soluţia sună cam aşa. În timp ce ca şi inseamnă la fel ca, in calitate de sau drept sunt sinonime ale lui ca. Rezultă că formularea a doua e incorectă. Varianta întâi, deşi o cacofonie, e mai puţin greşită. De bună seamă că formularea poate fi adaptată, ca de pildă în “l-am ajutat în calitatea mea de coleg”, dar introducerea lui şi în sintagmă în încercarea de a evita cacofonia nu e permisă.

Enumer vs enumăr

Subiectul de zi - enumer sau enumăr. S-ar părea că varianta corectă e enumăr . Atenţie, însă, sufixul in ă se pierde la toate celelalte persoane; cu alte cuvinte, enumăr, enumeri, enumeră, enumerăm, enumeraţi, enumeră. E vorba de un verb neregulat, unde puterea de atracţie a lui a număra, din care a enumera provine, şi-a păstrat impactul doar asupra terminaţiei persoanei întâi, singular.