Ca virgulă cofonie

Eu ştiu din şcoala generală că virgula adaugată în mod sintetic între două cuvinte aflate într-o vicioasă alăturare cacofonică, fie în scris, fie în vorbire, e o soluţie de evitare a cacofoniei cel mult puerilă. Nu ştiu cum am ajuns să ştiu asta. Poate o remarcă de-a doamnei Axinte (cea mai bună profesoară de limba şi literatura română), poate bunul simţ al limbii ce a permeat buretele însetat de ştiinţă, sau poate o fi fost una din calităţile mele multe şi, evident, nenumărate, la baza situaţiei cu pricina; de-o fi una, de-o fi alta, cert e că am ştiut asta în mod instinctiv.

No, asta ne duce la problema promovată cu nesaţ de ăst articol. Căci hoarde de români, inclusiv citiţi, nu vor să onoreze legea asta! Păi măi flăcăi şi fete, când scrii sau spui virgula unde nu-i e locul, nu numai că afectezi structura gramaticală a enunţului tău minunat, dar mai şi atragi atenţia asupra cacofoniei: “în caz că n-ai remarcat, n-am găsit o formulare mai bună decât una cu o cacofonie, și e ușor să remarci unde!” Dacă nu reuşeşti să-ţi găseşti cuvintele, opreşte-te şi dă-ţi timp sau mergi înainte cu cacofonia—poate n-o fi atât de evidentă—da’ las-o pe virgulă în pace şi n-o utiliza decât acolo unde i-e locu’!