Conjugarea pentru toți

Câteva reguli de bun-simț pentru a înțelege cum să conjugi o dată pentru totdeauna:

1. Dacă în decursul conjugării un verb rămâne neafectat de schimbarea persoanei, atunci verbul este la un mod neflexionar (”eu să fi fost” și “tu să fi fost” — neflexionar; dar: “eu să fiu”, “tu să fii” — flexionar, cu rădăcina “fi”).
2. Aproape niciun verb nu se termină cu doi de i la vreun mod neflexionar (nu există “a fii”, “a privii”, “a prostii”). Există, bineînțeles, excepții (verbul a prii, ca în îmi priește vacanța). Dar important e că verbele pe care le utilizezi zi de zi nu sunt pe lista de excepții.
3. Modurile flexionare se formează adăugând o terminație la rădăcină; rădăcina poate fi dedusă conjugând verbul la două persoane diferite și identificând prefixul comun (”eu aflu”, “el află”, și prin urmare rădăcina e “afl”).
4. Nu există terminația “ii” (deci, dacă rădăcina e “afl”, nu poți scrie “tu aflii”).

Regulile 1 și 2 ne dau o verificare simplă a conjugării verbelor: dacă verbul nu își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei, atunci nu se termină cu doi i.

Regulile 3 și 4 ne spun că verbele care își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei nu pot primi doi de i decât dacă rădăcina se termină în i și terminația e și ea i. Prin urmare, “tu afli”, nu “tu aflii”.

Excepții (din fericire, excepțiile nu afectează verbele cu probleme… cred):

• Regula a treia nu funcționează întotdeauna. Spre exemplu, verbul “a lua” la timpul imperfect produce “luam”, “luai”, “lua”; “luam”, “luați”, “luară”; rădăcina e “lu”, iar terminațiile “am”, “ai”, “a”; “am”, “ați”, “ară”. Idem “a lucra”, “a pleca” etc.
• Uneori rădăcina își modifică forma; în general, modificarea e dictată de ușurința în exprimare: eu iau, tu iei.
• Uneori rădăcina rămâne fără terminație: eu iau, el ia.

Și ca să ne înțelegem cu toții:

• Verbele au moduri (infinitiv, participiu și așa mai departe), adică forme.
• În conjugare, persoana se referă la relația subiectul verbului cu vorbitorul (trei persoane posibile la singular și trei la pluarl).
• Conjugarea se referă la adaptarea verbului la diferitele persoane.
• Unele moduri își schimbă forma în decursul conjugării. Din fericire, își schimbă forma prin adăugarea unor terminații bine stabilite la o rădăcină fixă ce depinde de verb. Aceste moduri se numesc flexionare pentru că provoacă flexiunea verbului (în latină, inflexio înseamnă îndoire).

Sper că regulile de mai sus, odată internalizate, te ajută să-l conjugi singur pe “a copia” (eu copiez), pe “a afla” (tu afli, tu să afli), pe “a privi” (eu privii - perfect simplu) și pe multe altele.