Care pe care

Am avut deunăzi o discuţie cu un amic despre conjuncţiile care şi pe care. Discuţia s-a prezentat ca o mică polemică, cu amicul meu insistând că fraza "Cartea care o citesc e frumoasă", iar eu ţinând morţiş să-l conving că, de fapt, trebuie să ne mulţumim cu "Cartea pe care o citesc e frumoasă".

Am primit un argument pe care nu l-am putut digera, şi anume, că, în subordonata atributivă, "cartea" e subiectul logic.

E bine de știut că limba e dinamică și încearcă, în general, sub presiunea noastră, a celor ce o vorbim, să rămână în primul rând o unealtă în folosul nostru. Astfel, m-am speriat cândva, demult, când, fiind încă în România, am fost martorul adoptării variantei cu "care" în detrimentul prepoziției "pe", care adoptare risca să constrângă Academia să accepte o modificare a regulilor gramaticale.

Dar nu mi-a fost dat să mă minunez prea mult, când am auzit, tot pe la televizor, fraza "România îi este datoare SUA, care a ajutat-o foarte mult". Aici s-o aprins beculețul, că găsisem exemplul perfect care dovedește că nenea care n-o să-l poată înlocui prea curând pe "pe care": găsisem un exemplu unde, schimbându-l pe unul cu celălalt, se schimbă complet sensul frazei. Ș-atunci să-l pui pe "care" în loc de "pe care" ar fi ca și cum l-ai pune pe "mănâncă" în locul lui "nu mănâncă". Păi mănâncă românul? Nu mănâncă...

Ș-anume:

Ion îl caută pe Gheorghe, care îl va ajuta cu vacile. (Gheorghe îl va ajuta pe Ion)

Ion îl caută pe Gheorghe, pe care îl va ajuta cu vacile. (Ion îl va ajuta pe Gheorghe)

Sunt sigur că ați remarcat nuanța fină pe care "pe care"o introduce. Așadar, nu vă cramponați de subiecte logice.

Ai dreptul, cu justificarea verificării, să rupi subordonata de principală, să înlocuiești pronumele relativ "care" cu obiectul în numele căruia acționează, și să vezi dacă obții o propoziție corectă din punct de vedere gramatical, fără grijă în privința sensului:

Cartea care o citesc e frumoasă. Corect? Păi, să vedem. Care carte? "care o citesc":

care o citesc

cartea o citesc - nu sună bine

carte o citesc - nu sună bine

Cartea pe care o citesc e frumoasă. Care carte? "pe care o citesc":

pe carte o citesc

Eroare la mai mult ca perfect

Titlul îmi amintește de cărțile alea cu Hercule Poirot. Crimă în Orient Expres. Bun așa.

Deci nu zăbovesc asupra mai mult ca perfectului, ci intru direct în pâine. Dacă n-aș fi auzit azi sintagma ce urmează a vă burzului urechea intelectuală, promit că n-aș fi ajus să vă indic, cu milă și modestie, următoarele.

Noi mersesem deja.
Noi merseserăm deja.

eu făcusem
tu făcuseși
el, ea făcuse
noi făcuserăm
voi făcuserăți
ei, ele făcuseră

eu mersesem
tu merseseși
el, ea mersese
noi merseserăm
voi merseserăți
ei merseseră

Virgule, virgule

La mulți vorbitori de limbă, fie ea română, fie ea engleză, decizia de a include sau a exclude virgula e guvernată de simț mai mult decât de regulă. Din păcate, simțul produce de prea multe ori răspunsul greșit, iar marele vinovat pentru asta e urechea fiecăruia. Dacă intonația frazei rostite include o pauză sau o schimbare de tonalitate, ne trezim de multe ori cu virgule acolo unde nu le e locul.

Să vă dau un exemplu: "Excursia mea în Europa a fost plăcută". O simplă propoziție fără vreo virgulă. Și normal; unde să pui virgule în propoziția asta?

Să îndulcesc un pic situația săracei Europe, că merită. Nu? "Excursia mea în frumoasa, însorita și mult invidiata Europă, a fost plăcută". Ceva mai multe virgule. Dar, of, ce caută virgula după Europa? Ei bine, urechea e de vină. Citește propoziția cu voce tare. O să ai tendința să lași o pauză după Europa. Așa apare virgula.

Dacă virgula nu-și are rostul aici, atunci unde?

Virgula poate apărea într-o enumerare.

Cămașa albă, groasă, cu mâneci lungi e a mea.

Virgula separă o expresie interpusă (o expresie-paranteză) de contextul ei.

Am, prin urmare, o cămașă albă.
Prin urmare, am o cămașă albă.
Am, așadar, de bună seamă, o cămașă albă.

Virgula poate apărea în alte contexte, cum ar fi înaintea unor conjuncții, sau în contextul unor expresii.

Eu sunt deștept, iar tu nu.
Mi-am petrecut vacanța ba în bar, ba cu sticla în brațe.

Virgula nu poate apărea între subiect și predicat.

Europa, e plăcută.

Să vă dau și un mic test pentru frazele mai complicate pe care o să le încercați acum că vă credeți buni vorbitori de limbă. Orice frază, mai puțin cele mai poetice (de care sper că nu te vei apropia, că nu ești chiar atât de priceput) se poate reduce la o simplă propoziție cu subiect și predicat prin eliminarea repetată a anumitor părți ale ei. Foarte important, eliminarea va produce o propoziție corectă din punct de vedere gramatical, atâta timp cât fraza inițială era corectă.

Pornind de la o frază complicată, voi exemplifica principalele posibilităţi de eliminare:

Cartea pe care am citit-o, în avion, la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă a fost plăcută.

Eliminăm expresia interpusă, împreună cu virgulele care o introduc:

Cartea pe care am citit-o, în avion, la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă a fost plăcută.

Eliminăm lista de atribute atașată Europei. Remarcăm schimbarea articolului la cuvântul Europa.

Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în Europa a fost plăcută.

Eliminăm atributul atașat substantivului excursie (care excursie? în Europa):

Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în Europa a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursie a fost plăcută.

Eliminăm atributul atașat substantivului întoarcere (care întoarcere? ce fel de întoarcere? din excursie, bun înțeles):

Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursie a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcere a fost plăcută.

Eliminăm complementul (cred că e complement, și anume, circumstanțial) atașat verbului a citi (când am citit? la întoarcere):

Cartea pe care am citit-o la întoarcere a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o a fost plăcută.

Eliminăm atributul atașat substantivului carte (care carte? pe care am citit-o). Atributul e o propoziție secundară.

Cartea pe care am citit-o a fost plăcută.
Cartea a fost plăcută.

Am obținut o propoziție cu subiect și predicat. Dacă "Europa" ar fi fost urmată de o virgulă în fraza originală, am fi obținut un cu totul alt rezultat.

Cartea pe care am citit-o, în avion, la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă, a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă, a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în Europa, a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursie, a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o la întoarcere, a fost plăcută.
Cartea pe care am citit-o, a fost plăcută.
Cartea, a fost plăcută.

Câteva observații despre regulile de eliminare:

• Se elimină părțile de propoziție auxiliare despre care ai invățat la școală că însoțesc subiectul și predicatul.
• Eliminarea nu urmărește să păstreze semantica (sensul) frazei, ci doar corectitudinea ei gramaticală. Corectitudinea logică merită discuția proprie, dar nu afectează regula de aici.
• Două expresii interpuse consecutive împart virgula comună. Eliminarea uneia dintre cele două expresii nu duce la eliminarea virgulei comune. E ca și cum ar fi de fapt două virgule între cele două expresii interpuse.
• Se poate argumenta că sintagma "la întoarcerea din excursia în minunata, invidiata Europă" e, ea însăși, o expresie interpusă. În fond, e separată prin virgule de restul frazei. Fapt e că, din punct de vedere pur gramatical, argumentul e corect. Totuşi, logica cere sudarea sintagmei de context. O expresie interpusă ar reprezenta o adăugire la o frază care deja are sens în contextul ei, cu scopul de a o întregi, or, sintagma cu pricina ţine de propoziţia originală.

Dacă am porni cu "Cartea pe care am citit-o la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă, a fost plăcută" am obține o propoziție cu virgulă între subiect și predicat, fiindcă nu putem elimina sintagma ca pe o expresie interpusă, ea nefiind separată de restul frazei prin virgule.

Dacă am porni cu: "Cartea pe care am citit-o, la întoarcerea din excursia în minunata, individiata Europă, a fost plăcută" am obține o propoziție corectă din punct de vedere gramatical. Aici sintagma în discuție se elimină ca expresie interpusă şi se obţine, în final, o propoziţie cu subiect şi predicat fără virgule. Singurul argument împotriva frazei iniţiale e că nu prea are sens din punct de vedere logic. Chiar în vorbire, pauza pe care o cere prima virgulă pare nenaturală.

Conjugarea verbului "a afla"

Vezi Conjugarea pentru toți.

eu aflu
tu afli
el află
noi aflăm
voi aflați
ei află

Conjugarea pentru toți

Câteva reguli de bun-simț pentru a înțelege cum să conjugi o dată pentru totdeauna:

1. Dacă în decursul conjugării un verb rămâne neafectat de schimbarea persoanei, atunci verbul este la un mod neflexionar (”eu să fi fost” și “tu să fi fost” — neflexionar; dar: “eu să fiu”, “tu să fii” — flexionar, cu rădăcina “fi”).
2. Aproape niciun verb nu se termină cu doi de i la vreun mod neflexionar (nu există “a fii”, “a privii”, “a prostii”). Există, bineînțeles, excepții (verbul a prii, ca în îmi priește vacanța). Dar important e că verbele pe care le utilizezi zi de zi nu sunt pe lista de excepții.
3. Modurile flexionare se formează adăugând o terminație la rădăcină; rădăcina poate fi dedusă conjugând verbul la două persoane diferite și identificând prefixul comun (”eu aflu”, “el află”, și prin urmare rădăcina e “afl”).
4. Nu există terminația “ii” (deci, dacă rădăcina e “afl”, nu poți scrie “tu aflii”).

Regulile 1 și 2 ne dau o verificare simplă a conjugării verbelor: dacă verbul nu își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei, atunci nu se termină cu doi i.

Regulile 3 și 4 ne spun că verbele care își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei nu pot primi doi de i decât dacă rădăcina se termină în i și terminația e și ea i. Prin urmare, “tu afli”, nu “tu aflii”.

Excepții (din fericire, excepțiile nu afectează verbele cu probleme… cred):

• Regula a treia nu funcționează întotdeauna. Spre exemplu, verbul “a lua” la timpul imperfect produce “luam”, “luai”, “lua”; “luam”, “luați”, “luară”; rădăcina e “lu”, iar terminațiile “am”, “ai”, “a”; “am”, “ați”, “ară”. Idem “a lucra”, “a pleca” etc.
• Uneori rădăcina își modifică forma; în general, modificarea e dictată de ușurința în exprimare: eu iau, tu iei.
• Uneori rădăcina rămâne fără terminație: eu iau, el ia.

Și ca să ne înțelegem cu toții:

• Verbele au moduri (infinitiv, participiu și așa mai departe), adică forme.
• În conjugare, persoana se referă la relația subiectul verbului cu vorbitorul (trei persoane posibile la singular și trei la pluarl).
• Conjugarea se referă la adaptarea verbului la diferitele persoane.
• Unele moduri își schimbă forma în decursul conjugării. Din fericire, își schimbă forma prin adăugarea unor terminații bine stabilite la o rădăcină fixă ce depinde de verb. Aceste moduri se numesc flexionare pentru că provoacă flexiunea verbului (în latină, inflexio înseamnă îndoire).

Sper că regulile de mai sus, odată internalizate, te ajută să-l conjugi singur pe “a copia” (eu copiez), pe “a afla” (tu afli, tu să afli), pe “a privi” (eu privii - perfect simplu) și pe multe altele.

Atenție la virgule

Noi reguli gramaticale pentru toți:

Reguli ce țin de subiect și predicat:

• Între subiect și predicat nu se pune virgulă.
• Între subiectul urmat de un atribut și predicat nu se pune virgulă.
• O subordonată atributivă are rol de atribut.

Prin urmare:

• Cartea e minunată.
• Cartea lui Dostoievski e minunată. (atribut, cazul genitiv)
• Cartea pe care am citit-o e minunată. (subordonată atributivă)
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o, e minunată. (Doamne Iisuse Cristoase!)
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o ieri pe drumul spre casă, e minunată.

Reguli referitoare la expresiile-paranteză (termen împrumutat cu nerușinare din engleză; vezi The Elements of Style):

• Expresiile-paranteză sunt părți de propoziție interpuse între componente ale frazei și separate de acestea din urmă prin virgule. O propoziție corectă își păstrează corectitudinea sintactică (dar nu neapărat și sensul sau utilitatea) chiar cu excluderea oricaror expresii-paranteză.
• Expresiile-paranteză se separă de restul frazei prin virgule de ambele părți. Bineînțeles că o virgulă ajunge în cazul construcțiilor plasate la începutul sau la sfârșitul frazei.
• Virgulele sunt opționale dacă expresia interpusă nu se vrea evidențiată; în asemenea cazuri, ambele virgule se exclud, nu doar una.

Așadar:

• Cartea pe care am citit-o ieri, în timp ce mă întorceam acasă, e minunată.
• Cartea pe care am citit-o ieri în timp ce mă întorceam acasă e minunată.
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o ieri în timp ce mă întorceam acasă, e minunată.
• GREȘIT: Cartea pe care am citit-o ieri, în timp ce mă întorceam acasă e minunată.

Exemple:

(Sursa: Forum Bravonet.ro)

gresit: Ceea ce vreau sa spun este ca,tot ce imi place mie,nu are valoare pentru tine.
gresit: Ceea ce vreau sa spun este ca ,tot ce imi place mie ,nu are valoare pentru tine.
gresit: Ceea ce vreau sa spun este ca , tot ce imi place mie , nu are valoare pentru tine.
corect: Ceea ce vreau sa spun este ca, tot ce imi place mie, nu are valoare pentru tine.

Subordonata introdusă prin “că” nu se separă prin virgulă de conjuncția “că”. Aici autorul confundă subordonata cu o expresie-paranteză. Problema e că, dacă “tot ce îmi place mie” ar fi o expresie-paranteză, atunci “că” ar rămâne fără continuare odată expresia-paranteză exclusă. Ba mai mult, subiectul “tot ce îmi place mie” nu se separă prin virgulă de predicat “nu are valoare”.

Și-atunci corectez eu corectura: Ceea ce vreau să spun este că tot ce îmi place mie nu are valoare pentru tine.

(Sursa: blogul lui Marius - sursa mea principală de noutăți despre Cluj)

Explicatia pe care am gasit-o, a fost ca s-au adunat mai multe momente care au generat un zambet interior.

Văd des greșeala asta și înțeleg ce o provoacă: pare nenatural să lași două verbe apropiate astfel, sau, în exemplul “cartea citită în drumul spre casă, e minunată”, expresia “casă e minunată” sare în ochi. Problema e imaginară; structura frazei dictează evitarea virgulei.

De asemenea, uneori simțim nevoia să “înmuiem” o frază prea lungă cu o virgulă-două, nu rareori urmînd intonația; pe fraza în discuție o poate simplifica o exprimare mai concisă: “Explicația? S-au adunat mai multe momente ce-au generat un zâmbet interior”.

Corect: Explicația pe care am găsit-o a fost că s-au adunat mai multe momente care au generat un zâmbet interior.

(Sursa: saitul meu - e o perlă inventată, evident; indic doar o situație unde altcineva ar fi greșit)

Ei bine, regula învățată în școala generală în urma unei lucrări de control fulger dată de aceeași profesoară de română despre care v-am spus într-un articol precedent, e simplă și se bazează pe similaritatea dintre verbele a crea și a lucra.

Virgula de după “precedent” nu-și are rostul, decât dublată de o virgulă înainte de “învățată”. Atenție, prezența virgulelor evidențiază expresia-paranteză și, dacă nu mă-nșel (cred că mă-nșel), îi schimbă și rolul ca parte de propoziție. Eu am delimitat sintagma și mai mult, folosind liniuța despărțitoare; vezi articolul original.

Am un “problem”

Am observat că româna e singura limbă romanică care-i dă lui “problemă” genul feminin. Să fie influența limbilor slavice? Sper ca nu-i maghiara…