Conjugarea verbului "a fi"

Normal că și verbul “a fi” cauzează probleme în vorbire. Aici, însă, problema nu ține de confuzia de grupă a verbului, precum la verbul “a crea”, care e de grupa I deși “se termină” în -ea, la fel ca verbele de grupa a II-a. Aici problema ține de stăpânirea deficitară a regulilor formării modurilor verbale. O problemă similară se remarcă și la verbe cu infinitivul în i, gen “a ști”, “a vorbi”.

Deși unele moduri verbale se formează cu infinitivul (imperativul negativ: nu fi; condițional-optativul: aș fi), există alte moduri verbale, precum conjunctivul cu “să fii” și imperativul afirmativ, care în mod cert nu folosesc infinitivul. Modurile verbale care nu folosesc infinitivul sunt mai multe la număr, dar restul nu cauzează probleme și nu le mai enumăr.

Ca regulă generală, când ești în dubiu, sau conjugă la o altă persoană, sau conjugă un cu totul alt verb (de preferat unul cu care ești confortabil), pentru a afla mai multe informații despre regula de conjugare. Dacă persoana aleasă (sau verbul ales) apare cu inflexiune, atunci și conjugarea originală cere inflexiune. Dacă rădăcina se termină în i și terminația e i, atunci o să apară în mod necesar doi de i.

Dar să iau un exemplu: “să fi”, sau “să fii”? Infinitivul, sau forma flexionară? Ei bine, alegând persoana întâi în loc de persoana a doua, “să fiu”, observăm că nu e vorba de un infinitiv, fiindcă, după cum știm, infinitivul nu acceptă inflexiune (cu excepțiile de rigoare, și aici; imperativul negativ plural, bazat pe infinitiv, e "nu fiți"). Deci am aflat imediat că nu e vorba de un infinitiv. Același rezultat îl obținem și înlocuind verbul cu un verb pe care îl înțelegem. Să îl vrem pe “să fi” înseamnă să acceptăm implicit că conjunctivul se formează cu infinitivul şi, prin urmare, ajungem să spunem “să face”, “să merge”, “să pleca” şi aşa mai departe — și deci e clar iarăşi că nu putem utiliza infinitivul.

Vezi Conjugarea pentru toți pentru mai multe despre cum să conjugi.

Deci, conjugarea lui “a fi”:

Imperativ afirmativ
(tu) fii!
(voi) fiţi!

Imperativ negativ
(tu) nu fi!
(voi) nu fiți!

Conjunctiv
eu să (nu) fiu
tu să (nu) fii
el să (nu) fie
noi să (nu) fim
voi să (nu) fiți
ei să (nu) fie

Condițional-optativ
eu aș fi
tu ai fi
el ar fi
noi am fi
voi ați fi
ei ar fi

Și ca să te asiguri că te descurci, corectează greșelile din textele de mai jos.

Ca să fii bun, trebuie ca mai întâi să nu mai fi rău.
Vreau să fii fost la fel de atent și fără ajutorul tău.
Ai mai fi atent dacă n-aș fi în sala de clasă?
Vreau să ști că te iubesc.

Conjugarea verbului "a crea"

No bun, am activat tastatura românească la MacbookPro-ul meu ca să mă desfăt în diacritice.

Cum se conjugă verbul “a crea” la indicativ prezent? Mulți au probleme cu verbul ăsta, fiindcă nu știu regula, de altfel simplă, care stă la baza conjugării. Problemele se regăsesc nu la persoana întâi singular, precum la alte verbe, ci la toate celelalte persoane; a doua singular (creezi sau creiezi?), a treia singular și plural (crează sau creează?), întâi plural (creăm, creeăm sau creem?), a doua plural (creați, creeați sau creiați?).

Ei bine, regula—învățată în școala generală în urma unei lucrări de control fulger dată de aceeași profesoară de română despre care v-am spus într-un articol precedent—e simplă și se bazează pe similaritatea dintre verbele a crea și a lucra. Pentru a-l conjuga pe a crea, conjugă-l pe a lucra, înlocuind rădăcina lucr- cu rădăcina cre-. Acolo unde verbul a lucra cere un e in conjugare, a crea va cere doi. Iată rezultatul:

eu lucrez—creez

tu lucrezi—creezi

ellucrează—creează

noi lucrăm—creăm

voi lucrați—creați

ei lucrează—creează

În concluzie: eu creez, tu creezi, el creează, noi creăm, voi creați, ei creează. Simplu, nu?

Ca virgulă cofonie

Eu ştiu din şcoala generală că virgula adaugată în mod sintetic între două cuvinte aflate într-o vicioasă alăturare cacofonică, fie în scris, fie în vorbire, e o soluţie de evitare a cacofoniei cel mult puerilă. Nu ştiu cum am ajuns să ştiu asta. Poate o remarcă de-a doamnei Axinte (cea mai bună profesoară de limba şi literatura română), poate bunul simţ al limbii ce a permeat buretele însetat de ştiinţă, sau poate o fi fost una din calităţile mele multe şi, evident, nenumărate, la baza situaţiei cu pricina; de-o fi una, de-o fi alta, cert e că am ştiut asta în mod instinctiv.

No, asta ne duce la problema promovată cu nesaţ de ăst articol. Căci hoarde de români, inclusiv citiţi, nu vor să onoreze legea asta! Păi măi flăcăi şi fete, când scrii sau spui virgula unde nu-i e locul, nu numai că afectezi structura gramaticală a enunţului tău minunat, dar mai şi atragi atenţia asupra cacofoniei: “în caz că n-ai remarcat, n-am găsit o formulare mai bună decât una cu o cacofonie, și e ușor să remarci unde!” Dacă nu reuşeşti să-ţi găseşti cuvintele, opreşte-te şi dă-ţi timp sau mergi înainte cu cacofonia—poate n-o fi atât de evidentă—da’ las-o pe virgulă în pace şi n-o utiliza decât acolo unde i-e locu’!

Ca vs ca și

“L-am ajutat ca coleg, sau l-am ajutat ca şi coleg?”

Pe asta am recepţionat-o intr-o gramatică de-a lui Gruiţă (prof la litere in Cluj) şi am fost surprins să remarc că afectează şi persoane relativ citite. Soluţia sună cam aşa. În timp ce ca şi inseamnă la fel ca, in calitate de sau drept sunt sinonime ale lui ca. Rezultă că formularea a doua e incorectă. Varianta întâi, deşi o cacofonie, e mai puţin greşită. De bună seamă că formularea poate fi adaptată, ca de pildă în “l-am ajutat în calitatea mea de coleg”, dar introducerea lui şi în sintagmă în încercarea de a evita cacofonia nu e permisă.

Enumer vs enumăr

Subiectul de zi - enumer sau enumăr. S-ar părea că varianta corectă e enumăr . Atenţie, însă, sufixul in ă se pierde la toate celelalte persoane; cu alte cuvinte, enumăr, enumeri, enumeră, enumerăm, enumeraţi, enumeră. E vorba de un verb neregulat, unde puterea de atracţie a lui a număra, din care a enumera provine, şi-a păstrat impactul doar asupra terminaţiei persoanei întâi, singular.