Monday, August 25, 2008
Am un “problem”
Am observat că româna e singura limbă romanică care-i dă lui “problemă” genul feminin. Să fie influența limbilor slavice? Sper ca nu-i maghiara…
Cacofonia, încotro?
Deci, cacofonia în vizor. Am spus deja că prefer cacofonia încercărilor puerile de a o evita. Dar cât de serioasă e cacofonia asta, și cât de culți și atenți suntem să ne ferim atât de ea?
Autorul lui dexonline.ro ia o poziție cel puțin exotică în privința EI, a cacofoniei, propunând să ne dezicem de noțiunea de cacofonie, el remarcă două motive principale. Unul, că EA e o noțiune artificială, produsă în școală și nenecesară; al doilea, că nici o altă limbă nu are pretenții de a recunoaște cacofonia și de a cere vorbitorilor să o evite.
Bineînțeles că sus-numitul se înșală. Cu siguranță că ați auzit de Enesco, numele franțuzit al lui Enescu. Păi și așadar aflarăm imediat că franceza e cel puțin la fel de pretențioasă și artificială. Sau:
Și primul argument e greu de apărat atâta timp cât teoria gramaticii universale își va păstra statutul de teorie. Păi cum adică, o să întrebi. Simplu, până una-alta, cam tot ce ține de limbă e probabil învățat, și deci unde ne oprim cu atribuirea rolului de artificial dacă începem cu cacofonia?
Propun că cacofonia (să fim serioși, aici deja vorbesc în cacofonii, deci încă o cacofonie sigur nu mai contează) continuă să existe, dar acei vorbitori de limbă română prea atenți cu ea trebuie să se relaxeze puțin în vorbire. Evită cacofonia doar dacă păstrarezi naturalețea vorbirii. Nu o evita cu prețul unei formulări pretențioase și greu de asimilat și în nici un caz nu introduce construcții ca “propun că virgulă cacofonia”. Dincolo de ocazionalele tachinări pe care poate le-ai suportat când ai produs vreuna la o bere cu colegele de la Litere, vei fi apreciat mai mult ca vorbitor care produce fraze ușor de digerat chiar cu prețul înghițirii câte unui caca, decât ca vorbitor exagerat de atent cu limba, până la a deveni pedant.
Autorul lui dexonline.ro ia o poziție cel puțin exotică în privința EI, a cacofoniei, propunând să ne dezicem de noțiunea de cacofonie, el remarcă două motive principale. Unul, că EA e o noțiune artificială, produsă în școală și nenecesară; al doilea, că nici o altă limbă nu are pretenții de a recunoaște cacofonia și de a cere vorbitorilor să o evite.
Bineînțeles că sus-numitul se înșală. Cu siguranță că ați auzit de Enesco, numele franțuzit al lui Enescu. Păi și așadar aflarăm imediat că franceza e cel puțin la fel de pretențioasă și artificială. Sau:
- Twas brillig, and the slithy toves / Did gyre and gimble in the wabe; / All mimsy were the borogoves, / And the mome raths outgrabe. (Jabberwocky by Lewis Carroll; în engleză)
- Non, il n’est rien que Nanine n’honore (Nanine, Voltaire; în franceză)
- Questa corriera va a Ancona (în italiană)
- și așa mai departe
Și primul argument e greu de apărat atâta timp cât teoria gramaticii universale își va păstra statutul de teorie. Păi cum adică, o să întrebi. Simplu, până una-alta, cam tot ce ține de limbă e probabil învățat, și deci unde ne oprim cu atribuirea rolului de artificial dacă începem cu cacofonia?
Propun că cacofonia (să fim serioși, aici deja vorbesc în cacofonii, deci încă o cacofonie sigur nu mai contează) continuă să existe, dar acei vorbitori de limbă română prea atenți cu ea trebuie să se relaxeze puțin în vorbire. Evită cacofonia doar dacă păstrarezi naturalețea vorbirii. Nu o evita cu prețul unei formulări pretențioase și greu de asimilat și în nici un caz nu introduce construcții ca “propun că virgulă cacofonia”. Dincolo de ocazionalele tachinări pe care poate le-ai suportat când ai produs vreuna la o bere cu colegele de la Litere, vei fi apreciat mai mult ca vorbitor care produce fraze ușor de digerat chiar cu prețul înghițirii câte unui caca, decât ca vorbitor exagerat de atent cu limba, până la a deveni pedant.
Sunday, August 24, 2008
Conjugarea verbului "a plăcea"
No, dară. Mi-ai place mai mult dacă ai utiliza forma corectă, “mi-ai plăcea”. De ce? fiindcă nea place e verb de grupa a doua, cu terminația infinitivului în ea: a plăcea. Și, cum condițional-optativul se formează cu infinitivul verbului în discuție, avem, fără dubiu:
mi-ar plăcea, ți-ar plăcea, i-ar plăcea.
Iar la prezent: plăcem, nu placem; justificat tot de infinitiv.
Da, recunosc atracția lui “a face”, precum și nefireasca asemănare cu imperfectul “plăcea” ca surse de confuzie, dar deocamdată verbul se cheamă “a plăcea”, iar corectă e doar abordares ce cu drag v-am prezentat-o.
Să recapitulăm, deci:
mi-ar plăcea, ți-ar plăcea, i-ar plăcea.
Iar la prezent: plăcem, nu placem; justificat tot de infinitiv.
Da, recunosc atracția lui “a face”, precum și nefireasca asemănare cu imperfectul “plăcea” ca surse de confuzie, dar deocamdată verbul se cheamă “a plăcea”, iar corectă e doar abordares ce cu drag v-am prezentat-o.
Să recapitulăm, deci:
- eu plac, tu placi, el place; noi plăcem, voi plăceți, ei plac
- mi-ar/ți-ar/i-ar/ne-ar/v-ar/le-ar placea
- să plac, să placi, să placă; să plăcem, să plăceți, să placă
Subscribe to:
Comments (Atom)
Posts
